~Love again~

Oare toata lumea se simte la fel ca mine? La fel de rau mereu? Oare are sentimentul de vinovatie fiecare persoana cand greseste ceva? Toti oamenii au constiinta care ii mustreaza ca au gresit?  Asa se  traieste cu adevarat? Regretand fiecare decizie?
Zilele acestea am luat legatura cu "prima iubire". Numai purtasem o conversatie de 7 luni de zile, niciun mesaj sau "buna" pe strada, ne-am comportat ca doi straini si am lasat deoparte sentimentul de iubire, cel putin eu, el nu stiu ce simte pentru mine si ce simtea inainte!  Pierdusem legatura din cauza ca i-am spus ca nu vreau sa-l mai vad niciodata, numai retin de ce-am certat, dar asa reactionez la nervi, nu ma controlez, spun tot felul de lucruri care dor, dar nu-mi dau seama, nu o fac intentionat, daca stau putin sa ma gandesc, doar in mintea as fi vrut sa sufere cineva din pricina mea, in realitate imi vine sa plang cand vad pe cineva ca ii e greu, poate ca ranesc fara sa-mi dau seama!
In jurul pranzului, de Craciun, imi suna telefonul, primisem un mesaj de la un numar necunoscut, era de la V, am aflat tocmai a doua zi ca el imi dadu-se primul mesaj. Fara sa stiu, asa credeam eu ca i-am prima mesaj, ii scriu "Craciun fericit" cu un sentiment "rece", imi raspunde dupa un timp si asa am inceput "conversatia compromitatoare".
Am inceput sa vorbim sa vorbim "din seara, pana in zori", in adevaratul sens  al cuvantului. Pur si simplu, acea conversatia a constat in impacarea noastra. A fost ceva spontan, niciunul dintre noi nu se astepta la asa ceva. La inceput credeam ca ii un vis, era imposibil sa ne fi impacat noi, dupa atata timp, dupa cate s-au intamplat?! Certuri si impacari. Mustrari si sarutari.
Tot nu-mi vine sa cred ca s-a intamplat asa ceva. Tot cred ca este un joc de al lui! Si-mi este frica sa recunosc ca inca il mai iubesc! Imi este teama sa pierd iarasi! Am un sentiment de neliniste care nu-mi da pace si tot ma incearca, ma face sa ma gandesc negativ.